În toamna anului 1944, în conacul cu treizeci de camere al lui Mitu Bragadiru de pe Aleea Modrogan nr. 5, locotenent-comandorul Frank Gardiner Wisner își botează rețeaua bucureșteană după un nomenclator rece de spital militar. Propriul său indicativ în telegramele cifrate către Bari și Caserta este Typhoid. Fostul ofițer de marină Dinu Alimănișteanu devine Appendicitis, iar cea mai prețioasă sursă a sa din Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major — inginerul aeronautic Theodor Manicatide — primește numele Tonsillitis.¹

Timp de cinci luni, Manicatide scoate din arhiva Marelui Stat Major ordinea de bătaie a Wehrmachtului în Transilvania și primele tabele despre dispozitivul Armatei Roșii pe teritoriul românesc. Când Wisner este obligat să părăsească Bucureștiul în ultima săptămână din ianuarie 1945, lăsându-și pistolul Colt .45 pe masa controlului sovietic pentru a primi permisul de decolare, îl lasă în urmă pe Manicatide ca principală legătură a stației americane.²

„Pentru a trece de soldații sovietici care păzeau Misiunea SUA și aeroportul, medicul Misiunii îi seda pe patrioții români, care erau apoi introduși, unul câte unul, în saci de poștă. Timp de zece săptămâni la rând, câte cinci oameni pe săptămână au fost scoși din țară în acest mod.” Lt.-col. Charles W. Hostler  ·  Soldier to Ambassador (1993)

Pe 20 noiembrie 1946, la New York, Frank Wisner deschide The New York Times la pagina 10. O depeșă scurtă din București anunță că Tribunalul Militar l-a condamnat pe viață în contumacie pe Theodor Manicatide, alături de ofițerii americani Ira Hamilton și Thomas Hall. Până la sfârșitul acelei ierni, aproape toți românii care lucraseră pentru Wisner în 1944 și nu prinseseră un sac poștal spre Viena erau în închisoare sau morți — inclusiv tânăra lui secretară-traducătoare din București, care s-a sinucis în arestul anchetatorilor ca să nu rostească numele prietenilor ei americani.³